Iov 29
- Iar Iov, mergând mai departe, a grăit în parabolă, zicând:
- „O, cine mă va’ntoarce în lunile din urmă, în zilele-mi păzite de Însuşi Dumnezeu,
- când facla Lui cea vie pe frunte-mi strălucea, când cu a Lui lumină umblam prin întuneric, †
- când drumurile toate plesneau sub paşii mei şi Domnul sta de veghe deasupra casei mele,
- când eu eram o zare de munţi împăduriţi şi’n jurul meu, de-a roata, şedeau copiii mei,
- când drumurile mele erau scăldate’n unt şi munţii mei, izvoare cu revărsări de lapte?
- Atunci, când dimineaţa ieşeam eu în cetate şi’n piaţa largă scaun înalt mi se punea,
- văzându-mă, cei tineri pe-alături se fereau, în vreme ce bătrânii se ridicau tăcuţi;
- fruntaşii peste gloate’ncetau să mai vorbească, făcând în preajmă semne cu degetul la gură.
- Vorbeam, şi-ascultătorii mă fericeau în gând, cu limba umezită călcându-şi pe gâtlej;
- mă auzeau cu-auzul, mă fericeau cu mintea, iar ochiul, dând de mine, se abătea din drum.
- Că-am mântuit sărmanul din mâna celui tare şi-am ajutat orfanul lipsit de ajutor;
- cel ce era să piară mă binecuvânta, şi binecuvântare din sufletul vădanei.
- Dreptatea era zilnic îmbrăcămintea mea, cu judecata ca’ntr’un veşmânt mă’nfăşuram. †
- Eram pe lume ochiul celor lipsiţi de văz, piciorul celor şchiopi; †
- pe-atunci neputincioşii aveau în mine tată, pricìni necunoscute tot eu le cercetam; †
- măselele din gură zdrobeam celor nedrepţi, din dinţii lor amarnici eu prada le-o smulgeam. †
- Şi îmi ziceam: Cu vremea o să sporesc în vârstă şi, ca finicu’n bucium, ani mulţi îi voi trăi; †
- adâncul rădăcinii spre apă mi se’ntinde în timp ce roua cade şi stă pe holda mea.
- Mărirea mea de-a pururi se înnoieşte’n mine şi se’ntăreşte arcul pe care-l ţin în mână… †
- Pe-atunci ascultătorii la mine luau aminte, la sfatul meu tăceau; †
- mai mult decât vorbisem n’aveau nimic de spus, cuprinşi de bucurie când iarăşi le grăiam. †
- Aşa precum pământu’nsetat aşteaptă ploaia, tot astfel ei, cu toţii, ca eu să le vorbesc. †
- De surâdeam spre dânşii, nu cutezau să creadă, lumina feţei mele ei n’o slăbeau din ochi;
- le alegeam cărarea şi le stăteam în frunte, trăind precum un rege în mijlocul oştirii, de vreme ce’ntristaţii m’aveau mângâietor.