Iov 30
- Şi-acum, sunt râsul celor mai tineri decât mine; acum îmi fac dojană bezmeticii aceia pe-ai căror taţi şi mame eu nu dădeam doi bani şi nu-i puneam de-o seamă cu câinii de la grajduri.
- Ei, cei a căror vlagă din mâini mi-era nimica, de vreme ce pierise’nainte de sfârşit
- luptându-se cu lipsa şi foamea; ei, cei care mai ieri fugeau prin stepă, sleiţi şi chinuiţi,
- şi călăreau ecoul să-i dea târcoale mării când loboda-de-mare era mâncarea lor ; ei, cei lipsiţi de cinste, de slavă şi de bine când ronţăiau, de foame, copacii’n rădăcină,
- s’au ridicat asupră-mi cu-avânturi de tâlhari,
- ei, tâmpii, troglodiţii de-abia ieşiţi din peşteri ,
- ei, tuse măgărească în cântec lin de strune, ei, râme pe sub crânguri sălbatice, uscate,
- copii de proşti şi nume al celor fără nume, a căror slavă strâmbă s’a stins de pe pământ!…
- Acum le sunt chitară, acum sunt basmul lor!… †
- Mă’nvăluie cu ură şi mi se ţin departe şi-asupra feţei mele nu şi-au cruţat scuipatul. †
- Căci El, golindu-Şi tolba, m’a’nveninat cu chinuri, iar ei, slăbindu-şi frâul, mi se hlizesc în faţă. †
- În dreapta mea se scoală puiţă şi prăsilă picioarele’ntinzându-şi şi cale peste mine făcându-şi, de pierzanie; †
- e cale bătucită, de vreme ce veşmântul mi l-au desprins de trup.
- Săgeţile Lui toate de sus m’au săgetat, cu vrerea Lui El face cu mine tot ce vrea, dureri mă tot frământă. †
- Durerile’mpotrivă-mi deodată s’au întors, nădejdea mea se duse ca spulberul de vânt, precum un nor se duse şi mântuirea mea.
- Şi-acum, pâraie calde mi-i sufletul pe chip şi’n zile de durere mă ţine înzilirea; †
- mi-i somnul parcă, noaptea, din prăvăliri de oase, şi nervii se desfac.
- Cu straşnică tărie mă ţine El de haină şi de gâtlej mă strânge ca gulerul cămăşii.
- Tu mă socoţi, pe mine, nimic decât noroi, că parc’aş fi totuna cu praful sau cenuşa. †
- Strigat-am către Tine şi, iată, nu m’asculţi, stătut-am în picioare şi nu mă bagi în seamă; †
- atâtea, fără milă, s’au năpustit asupră-mi, căci Tu, cu mână tare, mă baţi necontenit
- şi cu dureri mă’mpresuri tăindu-mi orice cale spre mântuirea mea.
- Că ştiu prea bine: moartea mă surpă din ce sunt, pământul fiind casa oricărui pământean. †
- O, dac’aş fi în stare să-mi curm odată viaţa, ori să mi-l rog pe altul s’o facă’n locul meu!
- Că eu am plâns deasupra oricărui slăbănog şi-am suspinat văzându-l pe omul nevoiaş. †
- Şi aşteptând să-mi vină belşug de bunătăţi, de zile rele, iată, din urmă-am fost ajuns. †
- M’aprind în măruntaie şi fierb fără’ncetare şi simt strânsoarea spaimei şi-a zilelor miloage.
- Am tras, gemând, caleaşca, dar fără frâu în gură, am stat în adunare şi’ntr’însa am strigat;
- sunt frate cu şacalii, prieten sunt cu struţii; †
- mi-i pielea parcă toată’nvelită cu’ntuneric şi oasele din mine’nvelite în arsuri; †
- chitara mea se’ntoarse cu strunele spre jale: cântării mele’nalte doar plânsul i-a rămas. †