Iov 9

35 versete·citire ~3 min

Atunci Iov a răspuns, zicând:
„Adevărat, ştiu bine că totul e cum spui: Cum poate pământeanul să fie drept la Domnul? †
Că dac’ar vrea să steie cu El la o voroavă, ar îngăima de-a surda, că n’ar putea răspunde o vorbă la o mie. †
El e’nţelept la cuget, puternic e şi mare: cine I-a stat vreodată’mpotrivă şi-a învins? †
Cel ce’nvecheşte munţii fără ca ei s’o ştie, Cel ce’n mânie-i surpă, †
Cel ce pământu-l face să joace’n temelii, să tremure din stâlpi,
El, Cel ce suflă’n soare şi-acesta nu răsare şi stelelor le pune deasupră-le pecete, †
Cel ce prin Sine Însuşi tot cerul l-a întins şi umblă ca’n câmpie pe valurile mării, †
Cel ce-a făcut Luceafăr-de-seară şi Pleiade şi Orion şi stele’n Cămări-de-miazăzi , †
El, Cel ce face lucruri adânci, de nepătruns, slăvite, minunate şi multe fără număr!… †
De trece pe deasupră-mi, El trece şi nu-L văd; de mi-a trecut pe-alături, S’a dus şi n’am ştiut.
Că dacă El alungă, e cineva să’ntoarcă? e cineva în stare să-I spună: – Ce-ai făcut? †
De-i mânios, El poate mânia să Şi-o ’ntoarcă; sub El se încovoaie toţi monştrii de sub cer. †
O, dac’ar vrea s’asculte cu grijă la ce spun! †
Chiar dac’aş fi’n dreptate, El nu m’ar asculta, şi’n faţa judecăţii mă voi ruga de milă; †
şi chiar de L-aş chema eu, şi El m’ar asculta, eu nici atunci n’aş crede că El m’a auzit,
El, Cel ce mă sfărâmă cu-o mână de’ntuneric şi, de mă face ţăndări, nu-I trebuie pricìnă.
Că de la El răgazuri nu am nici să răsuflu şi-s plin de-amărăciune. †
De-i vorba de putere, El este Cel-Puternic, şi judecăţii Sale-i va sta’mpotrivă cine?
Că, chiar de am dreptate, cu gura mea mă’nvinui, şi, de-s fără prihană, tot vinovat voi fi. †
De sunt fără prihană, nici sufletu-mi n’o ştie; un singur lucru ştie: că viaţa mi se ia. †
Am zis deci: – Pe cel mare ca şi pe cel puternic îi termină mânia,
cei răi sfârşind în pace prin moarte minunată, în timp ce drepţii lumii ajung de râsul lumii,
că daţi au fost pe mâna ce-o’ntinde necuratul. El este Cel ce leagă la ochi judecătorii – şi dacă’n asta nu-i El, atuncea cine e?
Mai grabnică mi-i viaţa decât alergătorul, că fuge şi n’o ştie; †
rămân niscaiva urme din drumul unei nave sau când vultùrul zboară cătându-şi de mâncare? †
Că, chiar dacă mi-ai spune: – Uita-voi tot ce-am zis!, de-mi voi pleca privirea în jos, voi suspina.
Mă clatin din întregul alcătuirii mele, ştiind că fără vină Tu nu mă vei lăsa.
Şi dacă-s cu prihană, atunci de ce nu mor? †
Că, dacă cu zăpadă fiinţa mi-aş spăla-o şi de mi-aş curăţi-o cu mâinile curate, †
Tu chiar şi-atunci mocirla mi-ai da-o să mă scald, aşa ca şi veşmântul să-mi fie prins de silă.
Că nu eşti om ca mine, să-Ţi stau eu împotrivă şi-apoi la judecată să mergem amândoi. †
O, dac’ar fi la mijloc un altul, care mustră şi poate să asculte ce spune fiecare,
să ia de lângă mine toiagul ce se’ncruntă, aşa ca eu să nu mă’ngrozesc de teama lui, †
să nu-mi mai fie frică de ceea ce voi spune…; că, altfel, nu’ndrăznesc! †