Înţelepciunea lui Iisus Sirah 14
- Fericit bărbatul care n’a alunecat cu graiul şi care nu e îngândurat de tristeţea păcatelor! †
- Fericit bărbatul al cărui cuget nu-l osândeşte şi care nu cade în deznădejde. †
- Omului zgârcit nu-i prieşte bogăţia, iar pentru omul invidios, la ce bun averile? †
- Cel ce adună lipsindu-se pe sine, adună pentru alţii; cu bunurile lui alţii se vor desfăta. †
- Cel care-i rău pentru sine, pentru cine va fi bun?: nu se bucură nici măcar de ceea ce are el. †
- Nimeni nu e mai rău decât cel ce se pizmuieşte pe sine: aceasta-i răsplata răutăţii lui;
- chiar când face bine, o face din uitare, şi după aceea îşi vădeşte răutatea. †
- Rău este omul cu ochiul invidios, care-şi întoarce faţa şi dispreţuieşte viaţa altuia.
- Omul invidios nu se mulţumeşte cu ce are, iar nedreptatea omului rău îi usucă sufletul. †
- Ochiul rău îşi drămuieşte pâinea, dar la masă tot nu-i ajunge. †
- Fiule, atât cât poţi, fă-ţi bine ţie şi adu-I Domnului prinoasele ce I se cuvin. †
- Nu uita că moartea nu va zăbovi şi că legământul cu groapa nu ţi s’a arătat. †
- Înainte de a muri, fă-i bine prietenului tău şi, după cât poţi, întinde-i mâna şi dă-i-o. †
- Nu te lipsi de binele de azi şi nimic să nu-ţi scape dintr’o dorinţă bună.
- Oare nu altora le vei lăsa rodul muncii tale, şi rodul ostenelilor tale să fie tras la sorţi? †
- Dă şi primeşte şi sfinţeşte-ţi sufletul, că nu în groapă vei căuta desfătări. †
- Orice trup se învecheşte ca o haină, că aceasta-i legea veşnică: cu moarte vei muri. †
- Precum în frunzişul unui copac stufos unele frunze cad, altele cresc, aşa-i cu generaţiile cărnii şi sângelui: unele mor, altele se nasc. †
- Tot lucrul stricăcios are un sfârşit, iar cel ce l-a lucrat se duce cu el.
- Fericit bărbatul care cugetă înţelepţeşte şi care gândeşte cu propria-i pricepere, †
- cel ce’n inima lui cugetă la căile înţelepciunii şi-i cercetează tainele; †
- o urmăreşte ca un hăitaş, în căile ei stă la pândă; †
- i se uită prin ferestre, îi ascultă pe la uşi; †
- i se aşază lângă casă, îi înfige’n ziduri un ţăruş, îşi întinde cortul alături şi se aşază în aşezământul fericirii; copiii şi-i pune sub acoperământul ei şi sub umbrarul ei îşi află adăpost; sub ea, acolo, ferit e de arşiţă şi’n slava ei îşi capătă odihna. †